Inima mea :)

Mama este o buna povestitoare. Ii place sa povesteasca tot ce stie (fie ca ar trebui sa spuna sau nu :)) ). Fiecare din noi ne cunoastem intamplarile prin care a trecut cand ne-a nascut, copilaria, povesti terminate cu bine in majoritatea cazurilor, chiar daca unele din ele ne da o usoara stanjeneala.

Eu de la nasterea mea am retinut ca unul din medici a spus ca m-am nascut cu un defect al inimii. Am iscodit-o pentru a afla mai multe detalii, dar nu stia nici ea prea mult. Mi-a zis ceva de batai neregulate, usor anormale, lucru ce nu m-a interesat pentru mult timp. Cam pana au inceput altii sa depinda de mine. Pana m-am intrebat: cum ar fi cei doi copii ai mei daca mie mi se intampla ceva? Si m-am responsabilizat pe data: nu mai depasesc limitele de viteza admise de lege, nu mai trec strada decat pe zebra, incerc sa mentin o alimentatie sanatoasa si variata si incerc sa mentin un stil de viata sanatos.
Astfel mi-am amintit si de problemele inimii mele. Mama mea, cardiaca la randul ei, m-a invatat cumva fara sa vreau cum sa am un trai sanatos:
-familia mea nu a putut fi "acuzata" vreodata de sedentarism. Am practicat diferite sporturi (ca amatori :D), am colindat dealurile din imprejurimi, ba chiar am urcat pe muntele la poalele caruia locuim si a carui altitudine depaseste 1600m. Mama a urcat alaturi de noi chiar si la varsta de 60 de ani...
-o alimentatie sanatoasa, fara excese, ajuta organismul in lupta cu factorii nocivi pe care ii intalneste la tot pasul. Carnea ne-o luam fie din ograda proprie, fie din sursa sigura, crescuta fara hormoni, fara antibiotice, in ritm natural. Legumele si fructele naturale, fara pesticide, bazandu-ne mult pe productia locala.
-sa gandim pozitiv, optimist, sa tratam oamenii si animalele cu respect si dragoste. Sa nu ne ingreunam singuri viata.
Nu, nu cu pastila zilnica de inima! Ea nu ar putea sa o ia din cauza afectiunilor altor organe insa un trai cat se poate de sanatos in zilele noastre a facut-o sa evite chirurgia cardiovasculara.
Incerc sa ii urmez exemplul impreuna cu intreaga mea familie: ne hranim sanatos, petrecem mult timp in aer liber, pe dealuri, cu mingea, in apa si nu in ultimul rand invatam unul langa celalalt sa ne iubim, sa ne respectam pentru a trai cu o cunostinta libera si curata asteptand ziua de maine senini.
Cu toate astea mi-ar placea sa investighez putin inima, sa stiu exact cat din ceea ce mi s-a spus e mit si cat adevar. Din pacate sunt usor dezamagita de spitalele in care m-am aflat in anume imprejurari din viata mea. Doar in Pitesti la o clinica privata am intalnit medici profesionisti insa tarifele depasesc cu mult potentialul nostru financiar actual si nici nu erau specializati in domeniul cardiologiei. Cel mai bun spital de profil am inteles ca ar fi in Brasov, Clinicco, spital ce rezolva gratuit problemele cardiologice, insa mi-e teama ca nu as putea ajunge prea usor la un control acolo.
Voi cum va ingrijiti inimile?

La noi acasa!

Ma pierd in atata spatiu. Inca nu stiu care intreupator imi aprinde becul dorit. Copiii dorm dupa ce seara intreaga le-am ascultat talpile pliscanind parchetul in timp ce ii fugaream: mi-au luat accesoriile din par si le aruncau departe ca eu sa merg sa le recuperez. Nu le-am recuperat niciodata!
-Bunica, eu o sa dorm in casa mea!
-Da? Cand, Du?
-S-ar putea maine...
N-a fost maine. A fost astazi. E prima noapte in casa noastra. Va fi prima dimineata in care imi voi face cafeaua aici.
Ce mai? Sunt o doamna in casa mea :))

E clar, este prea mult spatiu! Simt nevoia sa il umplu cu doua fotolii ieftine si cred ne-ar aranja si unul din aceste birouri ieftine. Sa mobilam, deci!

Masinuta noastra (2)

I-am pus gand rau , as vrea sa o schimb cu o sora de-a ei, mai impunatoare, mai dotata, cu jante din aliaj, cu niste lampi imbietoare la citit carti, ba chiar si cu suport pentru ochelari... dar Ratiunea familiei zice ca nu se poate anul asta, ca deja am depasit bugetul familiei, ca am investit deja prea multi bani. Ca ar fi mai bine sa mai schimbam cate ceva pe la Fordul nostru cel vechi, sa ne multumim inca pentru un timp cu "doar" suportul pentru cafea si doar jantele de care dispune ea. Ba chiar pe acestea din urma le-am putea inmulti, ca si-asa ne-au ramas anvelopele neschimbate. Asa am putea sa ne luam inca 4 din aliaj pe care sa punem anvelope de vara si asa, cand iarna isi ia zapezile de pe asfalt si lasa loc gropilor schimbam si noi rotile cu totul. Si parca-parca ma convinge sa mai am un pic rabdare. Sa mai astept un an. Doar unul... Ideea, expusa de Consort cum numai el stie sa expuna, (ca doar asa m-a facut sa ma marit cu el :D) n-ar fi rea, mai ales ca sufar tare mult dupa niste sedinte adevarate de shoping, dupa niste deplasari spre locuri pline de nisipuri si ape....
Dupa inca trei fraze m-a facut sa zic ca el: anul ce-o sa vina ne luam masina noua, cu suport pentru ochelari, cu lampi pentru citit, ca eu merg mai mult in dreapta si in spate, deci as putea sa ma mai cultiv putin si neaparat cu jante din aliaj. Pana atunci mai schimbam o anvelopa, mai cumparam o janta, mai schimbam o pompa de benzina si poate are loc si un shopping adevarat doar intre mine si magazine, fara nici un copil, fara nici o restrictie.... Mmmmm, suna prea bine!!!

Cu masina la plimbare

O plimbare scurta, prin muntii din imprejurimi, cam la vreo 80 de km distanta si 2000+ metri altitudine.
Orasul nostru este inconjurat de munti si cand nu avem timp/bani de mare, ce sa facem? O vizita la munte! Mi-am dorit tare mult sa urc sus de tot, pe Varful Moldoveanu, insa nu am reusit inca. Cred ca este exclus sa incercam cu cei doi pitici dupa noi mai ales ca traseul presupune mai multe ore.
Pentru ca cine are, stie cum e sa pleci la drum cu unul/doi/trei copii mici. Noi am plecat cu doi mici si unul mai mare. Drum neasteptat de bun, fara gropi, cu putine ingustari. Peisaj excelent, vreme frumoasa, tot ce trebuie pentru o plimbare scurta, de o zi, dar perfecta.
Copiii ne-au ametit cu intrebari, Du solicitandu-ne nervii la maxim. Copiii mai mari. Robert s-a multumit doar cu rontaielile cu care plecam intotdeauna dupa noi :D. Insa drumul de intoarcere a fost, cel putin o parte, de vis, cu copii adormiti, liniste si posibilitate de a admmira peisajul. Ba chiar de la atata liniste am putut sa remarc si zgomotele anvelopelor de iarna care, nu, nu sunt obligatorii la munte chiar si vara (desi era si putina zapada anvelopele nu au reusit sa o ajunga), doar Consortul a uitat sa le mai schimbe. Asa ca avem doua anvelope mixte si doua de iarna :D. Ceea ce e ciudat e ca eu nu am remarcat asta pana acum, dar drumurile noastre s-au limitat la cativa km, la shopping sau la Parintii Personali, drumuri in care nu mai are nimeni urechi sa auda altceva in afara copiilor. Interogat Consortul mi-a replicat ca in 3-4 luni vine vara. Ce rost ar mai avea sa mai se deranjeze acum? Am lasat-o si eu moarta, ca tot eram in una din putinele zile de "vacanta"...
Cat timp am stat afara din masina a trebuit sa fim cu ochii pe copiii care nu mai vor purtati (nici macar Robert) si cel mai mare stres al meu a fost Lacul Balea insusi, caci copiii pareau sa aiba o adevarata atractie petntru el.
A fost frumos, desi obositor si nu pot sa nu ma intreb: oare daca am fi avut curaj sa mergem cu ei doi la mare cum ne-am fi intors? Sau poate nu mai stim noi sa mergem in vacanta?

Masinuta noastra (1)

Se simte batrana. A inceput sa dea semne de slabiciune cronica. Nu am apucat sa reparam bine o entorsa ca am diacnosticat si o insuficienta respiratorie, ba si cu circulatia tot are probleme. Mi-a explicat "mecanicul familiei, Consortul" ceva de o pompa de benznina care ar trebui inlocuita, dar dupa atatea piese schimbate m-am trezit si eu intreband: daca o schimbam cu totul? Cum ne-ar sta cu o masina tinerica, poate chiar nou-nouta, vesela si colorata? Ia sa cautam noi ceva masini auto, sa vedem preturi, culori... Si leasing-uri, adauga sec Consortul, ca dupa efortul pentru a ne popula propria locuinta cu ce ai vrea tu sa luam o masina? Aaaaa???
Eh, vedem, negociem, cautam finantari, dar asa nu se mai poate!
Si oare ce ne-ar aranja mai tare? Sa optam tot pentru un Ford? Eu ma gandesc ca mi-ar sta bine si intr-un Opel, bleumarin sau negru, sau verde, asta daca o sa ma pot obisnui cu marsarierul (oi fi scris corect?), ca am inteles ca la Opel e usor diferit. Incet, incet il atrag si pe Consort in gugalelile mele, ca doar ce barbat rezista cand e vorba de masini??? Si imi prezinta un Ford b-max ca el ar ramane tot la Ford, ca e multumit si ca uite ce culoare maro, frumoasa tare si potrivita unei masini... Si ia uite ce functii multe are si face si d-aia si d-ailalta si numa' ca nu zboara! Eu la detalii tehnice sunt pilaf, deci tac din gura si aprob nefiind in stare sa imi sustin alegerea...
Hmmm... ce zici, batranico? Te schimbam anul asta? Daca nu, la anul sigur!!!

Casuta visurilor!

Este aproape gata de-a ne primi intre zidurile ei. Nu este perfecta. Lucratorii ei au fost amatori. Cel putin cei care s-au ocupat cu amenajarile interioare :))
A primit provizoriu multe lucruri pe care le-am folosit aici, unde vom petrece ultima noapte. Bucataria va fi tot cea mica de aici pana vom avea alte fonduri. La fel si baia, inca lipsita de faianta... Are amenajat doar parterul, partea de sus cu dormitoarele mai are de asteptat vreun an.
Deci nu este perfecta, dar este a noastra.
Ar trebui sa ma bucur, nu? Doar ca eu simt o imensa oboseala. Au fost trei ani cu multe eforturi. Trei ani si 4 luni de cand consortul a dat prima sapa la santuri. Trei ani si 3 luni de cand a aparut primul copil. 1 an si 6 luni de la aparitia celui de-al doilea copil. Toate acestea (inclusiv nasterile) cu bani multi si cu munca multa. Caci am lucrat mai mult noi: Fratele Personal, Consortul si Eu.
Sa fie poate din cauza ca am renuntat la sandalele pe care mi le-am dorit atat de mult, ca la multe alte lucruri mai mult sau mai putin folositoare dar tare dorite?
Sau pur si simplu ca atunci cand ajungi la ceea ce doresti foarte tare constati ca efortul a depasit cu mult satisfactia?
Sau sunt doar prost dispusa si poimaine dimineata ma voi trezi cu fata plina de lumina si bucurie in propria casa?!?

Mester zidar Du:

                                              Mester Consortul:

                                                  Mester zidar Robert:

O parte din rezultate:

Ma gandesc sa ii specializez in montat centrale termice pe lemne, cu tot cu calorifere :))

Astazi nu mai am cuvinte

Ultimele zile si nopti (in timpul alaptarilor dese) le-am petrecut in rugaciune si ganduri bune trimise unei (indraznesc sa scriu) prietene la care m-am gandit intotdeauna cu mult drag. A fost singura persoana pe care am simtit nevoia sa o aud (in afara consortului) in ziua nasterii lui Robert, cu care am vorbit din proprie initiativa. Care s-a grabit sa ma incurajeze asa cum numai ea stie. Prietena pe care am simtit-o buna, calda, senina. Mi-am imaginat de multe ori ca o vizitez, ca discutam la o cafea in timp ce copiii nostri se joaca prin locurile superbe pe care le-am vazut in fotografiile ei. I-am admirat de atatea ori frumusetea, caldura din privire, iubirea si fericirea ce razbateau chiar si prin sticla... M-a facut sa imi doresc o fata sa ii pot recita o poezie minunata.

M-am rugat mult pentru o minune, dar Dumnezeu (care este dragoste) a vrut altfel. Eu nu pot intelege de ce. Nu stiu planurile Lui, dar stiu ca niciodata nu greseste. Si Il rog in continuare sa aline sufletul greu incercat, sa ii dea putere sa mearga mai departe, pentru ea, pentru fiul ei, pentru sotul ei. 

As imbratisa-o cu mult drag daca distanta nu ar fi asa de mare...

Fii tare! Simte-ne aproape de tine! Tu esti o invingatoare!

Minune mica, nu-ti voi uita niciodata carliontii minunati! Ai fost binecuvantata cu o familie iubitoare, cu o mama minunata si sunt sigura ca ai fost la randul tau o binecuvantare pentru ei.

"Iubiti-va mult copiii si petreceti timp cu ei!" Sunt cuvintele ei. Eu nu mai am altele, nu mai am nici lacrimi, nici ganduri. Doar ganduri bune pentru ea...

Vreau o minune!

Pentru ea, cea atat de buna si frumoasa te rog, Doamne! Fa o minune!
Puteti trimite multe ganduri bune!

Ora de agricultura

Familia B. ia pamantul in talpi si incepe sa urce dealul foarte abrupt, (mostenire de familie :D) supranumit al "Bolovanului", fiecare membru adult cu cate un copil sub aripa (sau deasupra aripei) si ustensilele necesare pentru a strange iarba cosita.
Paranteza: i se spune asa din cauza unui bolovan imens, situat in varful lui, bolovan despre care se spune ca ar fi fost adus acolo pentru a adaposti aurul localnicilor de pradatori. Multi au fost cei care s-au aventurat, cu sape si lopeti in spinare, la cautat de comori. Tot atatia sustin ca nu au gasit nimic niciodata insa sunt localnici care suspecteaza cateva familii ce au inflorit dintr-o data, care familii au inceput sa fie urmarite dintr-odata de ghinion, ca au gasit aurul blestemat. Paranteza inchisa.
Odata ajunsi partea cea mai mica a familiei a anuntat o deshidratare acuta si 30 de minute nu s-a dat dus de la san. Dupa hidratarea piticului singura parte feminina a familiei s-a pus pe adunat iarba. A aruncat o data un ochi timid dupa cei trei masculi si ceea ce a vazut a facut-o sa nu mai insiste: copiii faceau praf intr-o vatra veche si nu se diferentiau prea mult de fiii mistretilor. Pot sa jur ca culoarea era aceeasi. Consortul privea...
Dar copiii s-au plictisit si au inceput sa caute alte distractii... pana cand m-au alarmat tipetele lui Du, intepat de un lastar de prun taiat: "ma doare rau! Cum o sa mai merg eu acasa? Poate doar sa ma tarasc... Nici sa merg nu mai pot, nici sa stau jos. Ce ma fac eu?" I-a trecut in mod miraculos cand am amintit de culcat in pat si stat acolo pana trece.
Cand Robert a cerut iar hidratare (a cata oara???), cand am vazut norii negri ce s-au asezat asupra mea si a fanului uscat am stabilit cu consortul sa ia copiii acasa ca macar un om sa poata face ceea ce am urcat sa facem: agricultura.
Binenteles ca ploaia nu a ascultat rugamintile mele de a mai intarzia putin. Bineneteles ca aveam gata doar o jumatate de capita si multe rape pline cu iarba cand au inceput primii stropi. Si m-am pierdut.
M-am gandit sa mituiesc vacuta bunicilor ca sa acepte si iarba "usor" umezita, dar cel mai mult m-am gandit daca acea capita de fan a fost facuta sa reziste. Sa reziste. Sa reziste...
Iata si obiectul muncii:

 Si locul pe unde am strans iarba:

Violenta pe paine

Sfarsitul uneia din putinele zile pe care Du le-a petrecut la gradinita. La iesire mama si fiica:
-Mami, nu s-au rupt din vina mea. Am cazut...
-Si apoi ai tras de ei, nu?
-Nu mami. Nu am tras.
-Taci! Taci sa nu te mai aud.
-Dar mami...
-Taci ca iti dau acum doua... (continuarea ar putea sa jigneasca multa lume, asa ca mai bine opresc dialogul aici).
Du ma intreaba de ce ii spune mama fetei ei aceste lucruri. Ii raspund ca uneori, parintii sunt suparati si mai spun si lucruri pe care nu le gandesc si nu le fac. Se multumeste cu atat, pentru moment.

***
O seara. Copiii vecinilor soptesc speriati unei persoane ca tatal lor este beat si de teama sa nu ii bata, pe ei si pe mama lor, sunt pregatiti sa se ascunda. Du, atat de atent, ma intreaba de ce vrea sa ii bata tatal lor. Ii explic ca unii oameni beau niste bauturi care le ia mintea pe moment si nu isi dau seama ce fac, iar a doua zi le este tare rusine. De ce beau? Nu isi dau seama... L-a auzit racnind prin curte si nu pot s-o dau cotita cum mi-ar placea. Explicatiile trebuie sa fie plauzibile.

***

La scurt timp aceeasi copii se cearta, se lovesc si trantesc jucarii.

***

Dupa alt scurt timp Du il loveste pe Robert cand acesta cere aceeasi jucarie care e in mana lui Du. Apoi il cauta cu privirea si alearga ca sa se izbeasca de el. Daca Robert reuseste sa ramana inca in picioare Du repeta operatiunea.
La o lovitura mai periculoasa, derulata in fata consortului, acesta isi pierde rabdarea si il apostrofeaza. Copilul se sperie si isi alatura plansetele celor ale fratelui lovit. Si eu imi pierd rabdarea tot mai repede in ultimul timp si uneori educatia primita iese la suprafata si spun ceea ce nu mi-as dori sa spun si strig si urlu.

Dupa trei ani in care am uitat cum e sa dormi macar trei ore legate, in care singurele mele iesiri fara copii au fost 5 iesiri o cate 2 ore si 30 de minute, la stomatologie si un mers la coafor ma simt cu nervii la pamant. Si inainte de tot ma simt o mama ingrozitoare...

Inainte-Acum

Sunt momente cand regret anumite aspecte ale vietii mele de dinainte.
Am crescut intr-o familie cu multi copii, cu multe necazuri, dar cu si mai multa voie buna. Intotdeauna problemele dintre noi au fost rapid rezolvate, nu s-a intamplat vreodata sa nu ne vorbim, sa nu ne ajutam. Educatia pe care am primit-o (uneori poate prea rigida) nu ne-a permis sa nu nu uitam, sa nu iertam si sa traim in pace si armonie. Si imi lipseste acea pace si voie buna. Imi lipsesc bunicii nederanjati de urletele nepotilor. Care stiu sa diferentieze copiii de animale, care stiu ca copiii nu pot fi facuti sa taca la comanda, care nu ii ameninta cu toate relele lumii. Ma deranjeaza ca sunt influentata de astfel de oameni si urlu, la randul meu, la copii. Nu imi place in ce ma transform.
In astfel de momente mi se pare ca nu mai reusesc odata sa imi locuiesc propriul spatiu, ca trece prea mult timp pana pot avea o casa a mea.

Mancare :)

La doua zile dupa ce a pus Simona reteta pe blog mi-am pregatit si eu ingredientele pentru aluat. Doar ca planurile facute in scaunul din fata calculatorului nu au vrut nicicum sa se potriveasca cu cele din bucatarie. Caci branza nu a vrut cu nici un chip sa fermenteze cu faina si celelalte ingrediente. De ce? Pai...
...In prima zi Du a dorit sa guste si a considerat ca ajunge cat a gustat abia cand lingura a plecat goala spre bol si s-a intors tot goala spre gura lui nemaigasind nimic, nimic.
Dar eu sunt perseverenta si daca am zis ca vreau, pai vreau! Am pus alt lapte la fermentat... si la doua zile am avut un nou bol plin cu branza. Doar ca pana sa o amestec cu faina mi-am amintit ca am zarit in frigiderul bunicii un borcan plin cu smantana si am incercat sa imi imaginez cum o fi branza asta amestecata cu cateva linguri de smantana? Imaginatia nu prea a mers bine in ziua respectiva si mi-am zis ca e mai bine sa incerc, sa vad daca mi-am imaginat bine. N-a mai ramas nimic...
A treia oara nu mai stiu ce a fost. Poate eu, poate Du, poate amandoi... tot ce mai stiu e ca pana si Robert, care imi arunca mana cu tot ce contine lapte si foarte rar e dispus sa incerce, a cerut si a cerut iar si iar pana cand nu a mai fost...
Mai incerc si maine. Poate-mi iese!