Delicii pentru suflet

-manutele mici ce-mi incolacesc gatul in incercarea de a-si aduce corpul un pic mai aproape de al meu.
-licuricii din ochii lor cand ne jucam impreuna.
-vocea soptita, tarziu in noapte, cand somnul ne inchide usor pleoapele: mami, mangaie-ma! Si eu te iubesc, mami!
-pupicii care vin noaptea pe obrazul meu drept (de acolo de unde doarme Robert) urmati de hohote scurte de ras.
-mana mica ce isi indeasa sanul scapat in urma rasetelor provocate de Fratele Mai Mare.
-intrebarile grijulii, atunci cand fatza mea ii pare trista: mami, esti suparata? de ce esti suparata, mamico? hai ca nu te mai supar!
-fiecare moment pertrecut cu ei.

Nu-i mai fac fatza!

Urla dimineata, cum deschide ochii, sa il scot afara. Nu mai conteaza ca e dezbracat si afara 10 grade dupa cele 30 de saptamana trecuta si el e cu mucii taras. Nu. Doar eu sunt de vina ca nu ii dau voie sa mearga atunci, pe loc, poate si fara sa se ridice daca ar fi posibil... Nu ajunge ca fac pe necuratu'n patru sa ii pregatesc si servesc dejunul afara, sa ii pun fiecare bucatica in gura atunci cand o deschide el, fara sa ii ating altceva decat limba. Si asta pentru ca se crede bebelus si m-a vazut ajutandu-l astfel pe Robert cu cateva linguri de supa.
Ma striga toata ziua cu glas plangaret si cu sunetele pe care le foloseste Robert: maaaaa, maamaa, maaaama! Ma simt urmarita de doi mici teroristi.
Nu pot face nimic, nimic! Astazi am avut de adunat niste iarba uscata. Cred ca daca as fi fost fumatoare, deci dotata cu bricheta, i-as fi pus foc. Asa intr-o stare de nervi ajunsesem.
Dar capacul il pune in momentul in care se miauna tot: Nu ma ia si pe mine nimeni in brateeeeee! Cand nici nu apuc sa fac trei pasi afara din casa si trebuie sa il pun pe Robert pe jos ca sa il tin pe el. Cand bazinul meu tipa din toate vechile-i fracturi sub greutatea celor 15 kile, sau 25+, dupa caz, caci mai car si doi copii in acelasi timp. Cand zi si noapte imi sta lipit de coaste.
Nu se mai multumeste cu udatul capsunelor. Tine neaparat sa imi ia urma, dar nu pe unde merg eu, ca e mult de ocolit. E mai usor direct peste ceapa, usturoi, ardei... Nu s-au rupt mami, nu s-au rupt! Uite! A mai ramas o frunza...
Il iubesc si asa certaret si bataios. Insa mi-e tare dor de copilul cald si calm si bland si dulce...
Oare va mai trece?
Dar daca mergem intr-un magazin plin cu jucarii  si ii cumparam lego din care sa faca roboti? Voi ati incercat?

Am uitat...

Ca pe 9 mai aveam in minte o postare dedicata blogului meu... Ca trebuia sa scriu cum s-a nascut el, cu doi ani in urma, din dorinta mea de sociaizare de orice fel... Ca nu a avut parte de nici un fel de promovare... Ca nici macar familia si prietenii mei nu il cunosc...
Nu am stiut nici macar cand a fost 9 mai :))
Nu stiu ce data e decat cand sunt la calculator si uit inainte sa constientizez :)). As putea spune ca sunt cu capul in nori, dar mai corect ar fi cu capul intre cei doi copii. In pat, pe strada, in masina, oriunde... Asadar cum sa nu uit???

Si o intrebare ce tot ma chinuie dupa o intalnire cu prieteni cu care m-am vazut ultima oara cu 4 ani in urma: oare atat de mult m-am schimbat???

 (aprilie, 2013)

(aprilie 2009)

 (aprilie, 2009)