Ce as fi dorit sa stiu inainte de a alapta

In urma cu 17 luni, intr-o zi de vineri, la ora 18:00, am avut prima intalnire cu bebelusul meu. Mergeam sa il alaptez, plina de sperante, cu ajutor din partea sotului ca sa nu ma tin de pereti, cu increderea in mine puternic zdruncinata de medicul ginecolog care imi prescrisese galafor pe motivul absentei laptelui. Total nepregatita pentru ceea ce inseamna a alapta, doar cu cateva vagi cunostinte citite pe ici-pe colea si cu ceea ce toata lumea draguta iti povesteste din proprie experienta. Ce as fi dorit sa stiu?!? Nu cred ca ar fi multe lucruri care m-ar fi putut pregati pentru ceea ce a urmat dar in primul rand as fi dorit sa fie cineva langa mine care sa imi dea incredere ca pot alapta fara probleme. Sa stiu cum am aflat mai tarziu ca incredera in organismul meu conteaza atat de mult! As fi vrut sa stiu ca sunt persoane calificate care ofera astfel de ajutor si care stiu intradevar sa ajute.
As mai fi vrut sa stiu ca nu exista un program fix daca copilul nu il accepta, ca nu este nici o problema daca imi cere san la doua ore, poate chiar la una, sau chiar mai putin. Necunoasterea acestui lucru mi-a scazut din nou increderea si-asa zdruncinata, la scurt timp dupa reinstalarea in familie, cand copilul cerea mai des sa suga decat erau cartile si pediatrii si familia (mai putin domnul sot caruia nu am sa ii reprosez nimic si care m-a sustinut intotdeauna) dispusi sa admita ca fac treaba buna. Doar incapatanarea mea de a-i da copilului ceea ce a fost creat pentru el si de a nu arunca banii pe niste formule in care nu am crezut m-a salvat de sugestiile celor din jur cum ca "poate" laptele meu nu este bun, copilul nu se satura, "asa a patit si nustiucine si pana nu i-a dat nustiuce formula nu a reusit sa doarma o noapte" etc.
Nu in ultimul rand as fi dorit sa stiu despre blogosfera. Cand am avut probleme pe care eu le vedeam fara iesire si cand as fi renuntat, probabil, la alaptat daca copilul meu ar fi acceptat formula, am primit cel mai mare ajutor din aceasta parte. Am descoperit intamplator in "Calatoria unui bob de orez cu urechiuse" o postare despre alaptare si greutatile intampinate la un moment dat de mama Degeticii cand aceasta nu crestea in greutate. Solutionarea problemelor lor m-a facut sa nu mai consider totul pierdut. M-a facut sa "stiu" ca cu ceva mai multa odihna si cu hidratare si hrana corespunzatoare (poate si un pic ajutor din partea galactogilului de care a fost singura data cand m-am folosit si am mai alaptat inca aproape un an dupa acea perioada) organismului meu ii va fi mult mai usor sa faca ceea ce a fost "programat" sa faca. Si cu multa incredere ceea ce nu am mai pierdut de atunci.
Acum ne pregatim cu totii de primirea inca unui pui doar peste cateva luni. Nu stiu daca imi va fi mai usor dar sunt, cu siguranta, mai pregatita si faptul ca stiu ca daca voi avea nevoie de ajutor sunt persoane la care pot apela, persoane care vor si stiu sa ajute mamele care vor sa ofere copilului tot ce au mai bun de dat. Asta am incercat sa le spun tuturor mamicilor care m-au intrebat cum am reusit si cele care cu adevarat au vrut sa alapteze, pentru ca au stiut ca asa le asigura copiilor nu numai hrana ci si comfort si sanatate (copilul meu nu stie inca ce este acela antibiotic) sunt sigura ca au luat masurile potrivite lor pentru a putea alapta total si cat mai mult timp.
Ceea ce am stiut nu mi s-a parut atat de grav si aici ma refer la ragade, la angorjarea sanilor (la 'lasarea' acestora nu m-am gandit niciodata prea multumita fiind de indeplinirea principalei calitati pe care o au) si in general la durerile resimtite in primele saptamani. In schimb lucrurile pe care nu le-am stiut aproape ca m-au dus la o intercare mult prea prematura. Ii sunt foarte recunoscatoare internetului care mi-a adus atatea informatii si prin care am ajuns la blogurile pro-alaptare care m-au ajutat atat de mult.
Doresc tuturor mamicilor o alaptare nu usoara pentru ca alaptatul este usor si frumos si placut ci cat mai lunga!

30

Astazi s-a intamplat. De acum varsta mea incepe cu 3. Nu stiu si nu pot spune exact cum a trecut.
Cateva felicitari pe mail, foarte putine prin telefon (voi mai primi probabil maine cand cei intarziati vor vedea data din calendar) si mai putine prin viu grai.
O zi obisnuita cu pregatirea micului dejun pentru micul print, cu spalat pe jos imediat dupa caci micul print, lasat in grija tatalui, o proiectat o perna exact in ceasca cu lapte, cu plimbarea copilului, ce mai, rutina. Nici nu imi dau seama de cand subiectul principal este altcineva si nu eu. Chiar si de ziua MEA. Nu am avut petrecere. Nici nu aveam cum, ultimele doua zile petrecandu-le mai mult zacand (sotul mai mult decat mine. As fi zacut si eu dar cineva trebuie sa alerge si dupa copil), din cauza unei viroze ce a afectat toata familia. Cel mai bine a rezistat piticul. Noi inca nu suntem refacuti, eu am capatat si o tuse foarte suparatoare pe langa niste dureri abdominale pe care nu stiu cui sa le atribui. Saptamana viitoare am programare la medicul ginecolog si vom vedea.
Deci 30. Nu imi dau seama cum au trecut. Mi se pare ca i se intampla altei persoane iar eu sunt doar spectator. Nu mai stiu sa povestesc despre mine. In anul care a trecut am uitat. Lucruri ce mi se pareau absolut necesare ma fac sa zambesc acum cand le realizez lipsa. Plec de acasa preocupata mai mult si mai mult sa nu uit nici unul din lucrurile necesare copilului si ma trezesc pe drum ca abia mi-am pus putin ruj pe buze, in cea mai mare graba, ca am trecut cu peria de doua ori peste parul inca nevopsit uitand sa mai arunc oglinzii o ultima privire de control, sau aruncand o privire fugara tinutei sa vad daca nu cumva mi-am pus colantii verzi, tricoul roz si geanta rosie. Si ce-mi pasa mie ca parul meu mai arata si cateva fire albe? Sau ca tinuta mea nu este tot timpul perfecta cum era odata? Sau ca machiajul se rezuma de cele mai multe dati la un simplu fond de ten si putin ruj? Atata timp cat copilul meu zambeste fericit si eu sunt fericita. Caci asta a fost dorinta mea din ultimul an: copilului meu sa nu ii lipseasca nimic si mai ales sa se bucure de toata dragostea si atentia parintilor lui. Si cred ca in mare parte am reusit. Cel mai frumos cadou a fost zambetul lui de dimineata cand s-a trezit si a vazut ca tatal lui este prezent, exclamatiile lui pline de fericire: tatiii!, maamiii!, tati!
Ce as mai putea spune?!? Nu simt trecerea ultimului an. Poate nu am avut timp sa imi dau seama ca a trecut. Poate sunt prea tare afectata de raceala si nu constientizez, nu imi dau seama de ce trebuie sa mi se para altfel (dupa intrebarile cunoscutilor) la 30.
A trecut. A fost poate cea mai linistita si naturala zi de 25 septembrie din ultimii ani.

Intalnire importanta!

Da! Saptamana ce a trecut ne-am intalnit. Eu si... si... si..., ei bine probabil ca tot un EL!
Am avut o saptamana foarte aglomerata cu analize de facut, cu programare la echografie, cu programare la epilat (wow, chiar am reusit sa si ajung), cu copilul dupa mine aproape tot timpul si cu o dorinta neimplinita, aceea de a-mi schimba culoarea parului (dar asta n-a fost sa fie).
Ei bine, ne-am intalnit (caci despre asta era vorba)! Toate sunt bune si frumoase. Copil perfect, sarcina perfecta, la data stiuta, chiar daca abdomenul meu pare a ascunde o sarcina de cel putin 6 luni (???). L-am "vizitat" intr-un moment de maxima activitate, ceea ce "simteam" deja, dar a fost interesant sa si vad. Misca piciorutele, manutele, degetelele, isi acopera fata cu mainile sa nu ne mai uitam atat.... ce mai, activitate intensa! Toate masuratorile au dat bine. Mai putin cele 59 kg ale mele. Astea mie nu mi s-au parut atat de ok. Dar ma pot linisti ca 300g din ele sunt ale bebelusului, deci nu sunt ale mele toate!!!
Si am ajuns si la sex. Mult dorita fetita pare ca nu vrea sa vina. Toate rochitele si sarfanele si sandalutele si palarioarele la care am visat si pe care le-am admirat... pe care le vreau... s-au dus. N-am decat sa le dau pe sepcute si salopete si ghetute si adidasi... Dar parul? Ce ma fac cu parul? Eu cui ii mai fac codite? Zulufii cui sa ii mai rasucesc? Uff, uff!!! Pe cine sa dau vina? Pe presimtirile sotului? Hmmm, hmmmm...
Eu vreau sarafane! Si rochite! Si sandalute! Si palarioare! SI....SI....SI...
Si speranta moare ultima, nu? Sa speram atunci pana la urmatoarea intalnire.

Dileme

Cele mai multe cunostinte ce le-am facut in ultimii doi ani au fost mamici sau viitoare mamici. Am cunoscut astfel o mamica a carei fetita are acum aproape doi ani si care saptamana aceasta a nascut un baietel. Parintii sotului ei stau pe langa noi. Evident ca ea fiind la maternitatea unde se sta cel putin 5 zile (asta daca ai noroc si insisti foarte mult sa te lase sa pleci), a adus fetita la bunici. Fetita, asa cum este normal, (sa ma corecteze cineva daca gresesc) vrea sa se joace cu copiii din cartier. Bunicii nu prea vor sa o lase pe baza nu stiu caror motive. Dar nu despre asta vreau sa scriu. Fiecare e liber sa faca cum ii place desi eu prefer sa imi las copilul sa interactioneze cat mai mult, sub supravegherea mea, sigur, nu lasandu-l singur pe la vecini. Nu vreau sa judec pe nimeni. Eu doar am fost mai mult decat uimita cand am auzit-o pe matusa copilei spunandu-i acesteia (repet: are aproape doi ani. Doar doi.) ca daca nu o asculta o duce imediat acasa, ca ea nu e: "mami ca sa ma santajezi tu cum vrei". Nu am putut sa nu ma intreb cum de stie un copil de doi ani sa santajeze? Cum oare a invatat? Oare nu este natural sa vrea sa se joace cu alti copii? Si daca o mama lasa copilul sa se joace linistit, sa isi puna nisip in cap daca el vrea, sau sa se tare pe marginea santului (si aici nici nu vreau sa ma gandesc cam ce isi spun despre mine) doar sa evite niste urlete si nervi si sa isi vada copilul fericit inseamna ca se lasa santajata? Eu imi las copilul sa se joace cum vrea el. Nu inteleg de ce se agita altii cand il vad alergand prea repede, dupa parerea lor, si incearca sa il opreasca. Hei, oameni buni, eu, mamica lui, sunt acolo si il las, chiar cu riscul de a cadea. Oare mi s-a parut, sau in ochii copilei se vedeau urmele tristetii? E din cauza sarcinii sau fiind ocupati sa faca educatie adultii nu mai vad/aud/simt sufletul copiilor? Sau poate doar o mama stie/simte?

Si m-am gandit daca peste cateva luni, atunci cand copilul meu va sta cateva zile in grija altcuiva, acel altcineva ii va spune la fel. Daca atunci cand va striga copiii vecinilor va primi palmute la fundulet ca nu asa se face. Nu avem voie! Si m-a cuprins o tristete si mai mare si ma rog ca atunci consortul sa isi poata lua zilele respective libere pentru ca stiu ca el intelege...

16 luni

O luna grea cu 8 maselute ce au vrut sa iasa aproape in acelasi timp, cu zile in dispozitie nu tocmai buna- rezultatele aparitiei maselutelor (zic eu), cu doua-trei scutece schimbate pe zi cu probleme (dar ce fel de probleme?!?) si marea parte la 10 minute dupa schimbarea precedenta, cu o viroza (a mea) ce inca nu vrea sa imi dea pace si cu o plecare de cateva ore fara "el" soldata mai apoi cu nedezlipirea de langa mamica si strigarea ei la nici 5 minute dupa inregistrarea lipsei fara importanta jucariilor fluturate prin fata-i.
Am inregistrat multe schimbari. Si daca dintii au provocat dispozitii de-a dreptul proaste in unele zile si schimbatul scutecelor mai des decat ar fi pe placul meu, ei bine in ceea ce priveste apetitul nu a provocat mari schimbari. Nu conteaza ca tocmai a terminat micul dejun cu o cantitate maaare de fructe. Daca deschid frigiderul (si il deschid putin si in cea mai mare graba) si se vede acolo ceva cu coaja verde si miez rosu, pai se aude doar pepe, pepe, pepe pana cand primeste. Daca nu, imediat ce iese afara cere INSISTENT pa, pa, pa (para sau pruna, dupa caz). Oh, nu, eu nu pot rontai nici macar un covrig fara sa vina sa ceara papa, deci mare atentie ce mananci mami! Mancarurile refuzate au ramas aceleasi. Am mai facut o incercare cu ficatul soldata cu acelasi mare esec, deci renuntam. Oul este in continuare ignorat si acceptat doar in galuste, supe sau diverse salate. Nici pestele nu pare a fi foarte agreat si nici branza. In rest mancare sa fie. Refuza foarte putine feluri si din motive intemeiate. De exemplu: intr-o seara in frigiderul familiei nu se mai gasea nici un iaurt si nesimtindu-ma foarte in forma pentru a prepara ceva, am incercat cu un borcanel de legume de la Hipp, unul mic, de la patru luni, deci usor. A fost intampinat cu refuz chiar daca, in general ar vrea sa manance din magazin cand este de fata la achizitie. Fructe cere tot mai des, nu conteaza ora si pe cele mai multe le si numeste. Astfel ma trage intr-una din zile de mana tot spunand pipe. 
-Bine mami dar ce sunt alea?
-Pipe, pipe.... Foarte insistent ma duce la frigider (eram afara).
Bine, mamico, ce vrei sa iti dau?
-Pipe.
Da. Bine. Incerc cu un biscuit. Il ia, musca de doua ori si il arunca, dar nu a mai cerut altceva. A doua zi, la vecina in vizita. Aceasta tocmai pregatea compot de struguri si pe masa ei se gaseau ladite cu struguri, evident, in fata carora baietelul a inceput sa strige: pipe, pipe, uitandu-se la mine ca si cand mi-ar spune: 'vezi ce am cerut?'.
Vrea plimbari tot mai dese si ma intreaba de fiecare vecin si trebuie sa ii raspund. Si daca intr-o perioada mi se parea ca prefera sa se joace singur, ei bine lucrurile s-au schimbat radical. Acum parasim copiii in urlete si suspine si cu promisiuni ca vom reveni, promisiuni ce nu se uita caci piticul se urca singur in carut si imi arata directia pe unde vrea sa il duc. Si ce sa fac? Il duc.
Somnul este alt domeniu pe unde a trebuit sa mai umblam. Observasem de ceva timp ca la somnul de dupa amiaza adormea foarte greu. La fel si seara, de cele mai multe ori adormeam in acelasi timp, deci se impuneau ceva schimbari. Si asa am pregatit trecerea la un singur somn. Intr-o zi, cand s-a trezit mai tarziu, am amanat ora somnului pana spre 13:00. A adormit repede dar nu a dormit prea mult (aproximativ o ora si jumatate) dar a rezistat eroic pana seara, fara semne de oboseala prea mari, in care seara a adormit in maxim 10 minute dupa o baie facuta la foc automat. Au mai fost si zile in care a dormit de doua ori dar cel mai bine este cand doarme o data cel putin doua ore.
Alta problema a fost lipsa noastra, a mea si a consortului, cateva ore (nu multe), intr-una din zile, cand, prea obosita fiind am zis ca am nevoie de relaxare. Si m-am relaxat, nu asa cum as fi dorit, intr-un bazin cu apa termala a carui plaja era extrem de mica si foarte aglomerata (bazinul respectiv se gaseste in interiorul unei paduri, un loc foarte frumos, dar al carui drum este greu de strabatut din cauza multor corturi asezate pe margine a caror toaleta nu am reusit sa o vad niciunde si deci nasurile sensibile de gravide nu au ce sa caute in zona) facandu-l pe domnul meu sa decreteze scurt: schimbam planul, ci intr-un bazin cu apa obisnuita si rece dar totusi curata. Asta ca sa nu mai plang dupa apa termala ce se zarea curata ca lacrima. La intoarcere am zarit fericirea asternandu-se pe chipul piticului dar nu m-am gandit nici o clipa ce va insemna pentru mine acea lipsa de cateva ore. Am remarcat ca ma striga neobisnuit de des inca din acea seara, ca pana am schimbat o lenjerie a venit de trei ori la mine de afara, dar mi-am zis ca trece. A doua zi, cand am vrut 15 minute sa beau si eu cafeaua, a stat mai mult pe scara strigandu-ma, de-am iesit in 5 minute si de cate ori lipseam rezultatul era acelasi: mami, mami, mami chiar daca se afla in insasi grija printului printilor. Si de atunci asa ne petrecem vremea: deschid usa sa iau sau sa pun ceva afara-se lasa imediat cu strigate si urlete ca mamica paraseste baietelul. Si mamica explica iar si iar ca nu pleaca fara baiat niciunde. Plec de afara sa mestec de doua ori in supa-paraseste imediat locul de joaca si in cea mai mare viteza, urca scarile strigandu-ma. Ma striga si noaptea si ziua si nu stiu ce sa mai fac si cum sa mai fac sa fie bine caci eu sunt ametita de viroza, cu ameteli de la tensiunea si mai mica decat mica, asa cum era pana la sarcina, ma simt epuizata de cele 24 de ore din tot atatea in care trebuie sa raspund, sa explic, sa linistesc si obosita caci timpul meu de odihna si-asa scurt, s-a redus considerabil de cand piticul a trecut la un singur somn.

Dar atunci cand vad fata mica luminandu-se la vederea mea, sau a tatalui lui, sau atunci cand primeste o masinuta noua, sau pur si simplu cand cere ceva si primeste toate astea sunt demult uitate si totul pare dintr-o alta lume, caci da, zambetul lui ne face si pe noi fericiti iar fericirea lui ne face sa ne topim!
Si ce daca schimb mai mult cu unul, doua, trei scutece pe zi decat de obicei? Va veni o vreme cand voi uita ca am schimbat sau sters vreodata. Si ce daca ma trezeste noaptea, poate doar sa se asigure ca mai sunt acolo? Nu peste mult timp nu ii voi mai simti trupsorul mic langa mine caci va vrea sa doarma singur. Si ce daca ma striga toata ziua? Imi place sa ii aud glasciorul luind diferite tonalitati cand striga intrebator caci nu stie unde sunt sau atunci cand ma vede si are acel ton 'descoperitor'. Va fi poate o vreme in care il voi auzi doar la telefon si voi inventa motive sa il pot suna si auzi.
Imi doresc doar sa stiu sa ma bucur (si ma bucur) de acest timp in care il am doar pentru mine si eu sunt totul pentru el, cand ma iubeste dezinteresat si sunt cea mai importanta persoana pentru el. Si ii spun in fiecare zi ca mami il iubeste foarte mult si mamica e fericita ca are asa un baietel si il intreb la randul meu daca si el ma iubeste. Si zilele trecute mi-a raspuns: be, deci ma iubeste! Cum sa nu existe fericire???